Un an nou, o ţintă nouă cu tentă electorală

9 ianuarie 2011 • Macro, Media

La început de an aflăm că pe lângă ţintirea inflaţiei, se mai ţinteşte şi cursul de schimb. Proprietatea cuvintelor există la comunicatori, chiar dacă la unii nu există proprietatea modelelor.

Cursul are o puternică componentă de semnal. Alegerea unei ţinte uşor de atins după rateuri pe multiple planuri, dar contraproductivă pentru economia naţională poate conţine suplimentar, după zece ani, semnalul unor noi pregătiri electorale.

“Inflation targeting” nu este compatibilă conceptual cu ţintirea simultană a cursului.

Diferite ţări au încercat, dar, ca şi în cazul Israelului, rezultatele au fost dezamăgitoare. Ce se poate imagina din punct de vedere practic şi teoretic reprezintă coexistenţa ţintirii infla­ţiei cu intervenţii temporare pe piaţa valutară (la noi se intervine frecvent prin intermediul câtorva bănci care prezintă şi convergenţă în opinii), respectiv cu benzi de oscilaţie suficient de mari şi permeabile. Dacă este doar un exerciţiu în anticamera aderării, acesta ar trebui evitat şi amânat în linie cu amânarea aderării la “zona euro”.

Criticile la adresa ţintirii cursului au fost verbalizate în nenumărate prezentări din anii precedenţi, dovada indubitabilă a consecvenţei în păreri a autorităţilor. Dintre acestea putem aminti faimoasa Trilemă, care pe scurt spune că nu pot coexista rata fixă de schimb, mobilitatea capitalurilor şi independenţa naţională în politica monetară.

Menţinerea ratei fixe ori într-un interval îngust de

Ă/- 2,25% generează o apreciere în termeni reali a monedei. Rata de schimb reală este cea care afectează competitivitatea, cea nominală fiind “fluturată” din motive populiste şi se bazează pe faptul că populaţia şi companiile de obicei suferă de iluzia ratei de schimb (o formă a iluziei banilor).

Cursul de echilibru este dificil de estimat, acesta fiind şi unul dintre motivele pentru care J. Williamson şi alţii au vorbit despre necesitatea unei benzi de Ă/-15% faţă de un nivel de echilibru. Presupunând că acest nivel de echilibru a fost nimerit în 2009, este puţin credibibil cum de acelaşi nivel s-ar menţine pe parcursul a trei ani cu oscilaţii minore.

Rata de schimb nu este nimic altceva decât rezultanta tuturor forţelor prezente în economie şi de aceea prin fixarea ei şi ne-permiterea ajustării se creează implicit tensiuni sau chiar dezechilibre în anumite părţi ale economiei.

Populismul unei ţintiri a cursului de schimb afectează din nou legătura dintre prezent şi viitor realizată de preţurile macro: cursul şi dobânzile.

Ţintirea cursului înseamnă costuri mai mult sau mai puţin vizibile. Depinzând de perspectivă pot fi de exemplu consum de rezerve valutare (avuţie naţională) care în actualul context a necesitat o finanţare de la FMI sau deficit cvasi-fiscal prin sterilizare. Probabil, cea mai mare pierdere este legată de lipsa de independenţă. Din mişcările recente ale polonezilor şi cehilor se vede cum în actuala conjuctură globală este important să dispui de un instrument de absorbţie a şocurilor şi de stimulare a economiei.

Creşterea exporturilor României, folosită ca motivaţie pentru competitivitatea cursului, nu ţine cont că această creştere vine cu preponderenţă de la câteva companii multinaţionale mari şi că are cu totul alte resorturi.

O rată de schimb competitivă este de importanţă strategică, mai ales într-o economie în dezvoltare şi care trece prin transformări structurale. O apreciere reală are un impact puternic negativ asupra companiilor naţionale cu mai puţine pieţe de desfacere, dar şi asupra noilor exporturi.

Prin urmare, o privire la nivel agregat şi mai ales o aplicare a rezultatelor din economiile mature este în detrimentul României. Aşa cum s-a întâmplat când cursul a ajuns spre nivelul de 3,1, companiile româneşti au fost cele penalizate. Un cinism schumpeterian prost înţeles a promovat distrugerea creativă, afectând exportatorii naţionali care ar fi supravieţuit în condiţii monetare la nivelul mediei ţărilor vecine.

Dacă nu este doar o simplă retorică referitoare la absorbţia forţei de muncă disponibilizate de la stat şi susţinerea campionilor naţionali, atunci pentru a concura regional trebuie asigurate preţuri macro competitive la nivel de dobânzi şi cursuri de schimb atât timp cât nu aderăm la zona euro şi mai avem independenţa politicii monetare.

Un curs de schimb ţintit într-o manieră necredibilă şi lipsită de transparenţă reprezintă o falsă dovadă de stabilitate şi de ancorare a anticipărilor. Deoarece anumite tensiuni economice au ca şi supapă cursul, ancorarea în cazul corporaţiilor care fac investiţii şi a importatorilor se deplasează pe momentul şi pe amplitudinea saltului într-un sens sau în altul din banda îngustă. În cazul importatorilor, acest fapt îi face să acţioneze asimetric şi să rotunjească preţurile.

Tot la nivelul ancorărilor, un astfel de demers nu face decât să creeze falsul confort care a generat finanţările populaţiei în valută când cursul se îndrepta spre 3,1. Populaţia va sta în continuare departe de finanţările în ron şi se va continua euroizarea economiei.

Creditarea predilectă va fi în continuare în euro. Deoarece cursul nu merge într-o singură parte indefinit, nici pentru cei care s-au finanţat deja în valută nu există o oportunitate în fixarea în banda îngustă. Ar putea beneficia de mişcările într-o bandă mai amplă şi de o eventuală apreciere a monedei naţionale.

Din punctul de vedere al investiţiilor, este necesară o credibilitate pe termen lung în cazul ţintirii cursului în banda îngustă. După exemplul perioadelor anterioare, o apreciere forţată pe fondul liberalizării importurilor şi a unei populaţii şi corporaţii pauperizate nu face decât să rejecteze procesul gradual de reconversie a capacităţilor de producţie şi să distrugă capacitatea deja instalată. Distrugerea se realizează atât la nivelul firmelor ineficiente, cât şi la cel al firmelor care ar supravieţui în condiţii monetare normale şi la un proces de tranziţie gradual. Nu se poate vorbi de o concurenţă la nivel regional cu condiţii monetare handicapante. Mai mult, evaluarea unui proiect de investiţii pe termen lung se complică deoarece ar implica introducerea unui proces cu salt pentru cursul de schimb.

Această ţintire oportunistă a cursului în banda îngustă şi pe termen scurt menţine piaţa subdezvoltată în ceea ce priveşte diversitatea produselor şi termenele de finanţare. Efectele sunt negative în ceea ce priveşte finanţarea şi destinaţia banilor intraţi în ţară, precum şi asupra nivelului dobânzilor.

Fixarea pe termen scurt încetineşte intermedierea temporală şi afectează finanţarea pe termene lungi.

Introducerea unei forme intermediare de regim valutar în bandă largă şi permeabilă, plus alte câteva elemente, ar trebui să suplimenteze cadrul conceptual actual. Mai mult decât oricând este necesară discutarea alternativelor pentru primenirea strategiei de ţintire a inflaţiei astfel încât noul cadru să permită şi nu să inhibe creşterea bunăstării economice prin sporirea prosperităţii cetăţenilor şi prin asigurarea vitalităţii instituţiilor.

Publicat in Ziarul financiar

Abonare la articole

Poti introduce adresa de email mai jos daca vrei sa fii la curent cu ultimele articole postate pe LucianIsar.com

3 Comentarii

[…] Despre cursul de schimb ca si ancora suplimentara in tintirea inflatiei practicata de BNR in “Un an nou, o ţintă nouă cu tentă electorală”. […]

COMENTEAZA